Jiří Staca

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Dezvoltare
Unul sau mai mulți editori lucrează în prezent la această pagină sau secțiune. Pentru a evita conflictele de editare și alte confuzii creatorul solicită ca, pentru o perioadă scurtă de timp, această pagină să nu fie editată inutil sau nominalizată pentru ștergere în această etapă incipientă de dezvoltare, chiar dacă există unele lacune de conținut.

Dacă observați că nu au mai avut loc modificări de 10 zile puteți șterge această etichetă.

Pagina a fost modificată ultima oară de către Donarius (Contribuții • Jurnal) acum 3 ore.
Jiří Staca
Date personale
Născut[2][1] Modificați la Wikidata
Samarina, Epir-Macedonia de Vest⁠(d), Grecia[3] Modificați la Wikidata
Decedat (74 de ani)[2] Modificați la Wikidata
Praga, Cehoslovacia[2] Modificați la Wikidata
Cetățenie Imperiul Otoman
 Cehoslovacia Modificați la Wikidata
Ocupațiefilolog[*]​
traducător Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba aromână
limba română
limba cehă Modificați la Wikidata
StudiiFilozofická fakulta Univerzity Karlovy[*][[Filozofická fakulta Univerzity Karlovy (Faculty of Charles University in Prague)|​]][1]
Note
PremiiOrdinul Coroana României
Ordinul „Coroana Italiei”[*]​
Medalia „Meritul comercial și industrial”  Modificați la Wikidata
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Jiří Staca, cunoscut și ca George Staca[4][5][6] sau Gheorghe Staca,[7][8][9] (n. , Samarina, Epir-Macedonia de Vest⁠(d), Grecia – d. , Praga, Cehoslovacia) a fost un filolog și traducător româno-ceh de origine aromână,[5][9][10][11] care a avut o contribuție importantă la cunoașterea limbii române în Cehoslovacia[10] și la dezvoltarea relațiilor româno-cehoslovace în perioada interbelică.[7]

S-a născut în regiunea Macedonia de Vest a Imperiului Otoman și, după ce a urmat studii de filologie romanică la Facultatea de Filosofie⁠(d) a Universității Caroline din Praga (FFUK),[4][8][12] s-a stabilit în Cehoslovacia,[9][12] unde a lucrat o lungă perioadă ca profesor de română, italiană și spaniolă[9] la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din Praga.[4][8][9][12][13][14] El a predat în paralel ca lector extern,[15] începând din anul 1919,[9] cursuri de limba română la Universitatea Carolină din Praga[7][8][9] și a făcut parte, alături de Marie Kavková,[16] Antonín Křečan[16][17] și Josef Dvořák,[17] din primul colectiv de profesori ai noii secții de limba română, care a fost înființată în anul universitar 1950–1951 în cadrul Catedrei de Limbi Romanice de la Facultatea de Filosofie a Universității Caroline din Praga.[16]

A publicat în perioada interbelică două manuale pentru studiul limbii române,[12] un manual ceh de gramatică a limbii române intitulat Učebnice jazyka rumunského : mluvnice, praktické rozhovory a korespondence („Manual de limba română: vocabular, conversații practice și corespondență”, 1925), pe care l-a redactat în colaborare cu dr. Gustav Žďárský,[7] și un ghid de conversație ceho-român intitulat Čech mezi Rumuny (rumunsky) („Cehul printre români”, 1938), și a adunat material pentru un dicționar român-ceh de mărime medie, care a fost publicat însă abia în 1961 sub titlul Rumunsko-český slovník („Dicționar româno-ceh”).[9] A tradus, de asemenea, câteva piese de teatru românești, printre care Năpasta și O scrisoare pierdută ale lui Ion Luca Caragiale și Omul cu mârțoaga a lui Gheorghe Ciprian.[5][18]

Profesorul George Staca a îndeplinit, în plus, timp de mai mulți ani funcția de consul general onorific al României la Praga[4][5][7][8] și, în semn de recunoaștere a meritelor sale, a fost decorat în perioada interbelică cu mai multe ordine române și străine, printre care Ordinul „Coroana României” și Ordinul „Coroana Italiei”.[4]

Biografie[modificare | modificare sursă]

Studii[modificare | modificare sursă]

Profesorul ceh de limbi romanice Jan Urban Jarník (1848–1923), mentorul tânărului Staca

S-a născut la 19 februarie 1884[12] în satul Samarina din regiunea Macedonia de Vest (care făcea parte atunci din Imperiul Otoman, iar astăzi este o parte componentă a Greciei),[4][6][7][12][19] într-o familie aromână[9][11] (macedoromână).[5][8][10][20][21][22][N 1] Satul Samarina este situat în partea de nord a Munților Pindului și avea în acea vreme o numeroasă populație aromână, amplasată într-o regiune cu populație greacă.[23] Staca a urmat cursurile Liceului Românesc din Bitola,[6][22] unde l-a avut printre profesori pe Nicolae Batzaria,[22] și a absolvit în anul 1904.[6] S-a familiarizat încă din perioada studiilor liceale cu limbile italiană, albaneză, neogreacă și turcă, pe care le vorbeau locuitorii acestei regiuni multietnice.[12]

A obținut apoi o bursă pentru tinerii aromâni acordată de statul român[24][N 2] și, cu ajutorul profesorului ceh Jan Urban Jarník,[8] care manifesta o simpatie sinceră față de români,[25][26] a venit în anul 1905 din Balcani în Boemia[27][28] pentru a studia filologia la Praga.[27] Profesorul Jarník devenise interesat în acea vreme de limba aromână (pe care o considera un dialect romanic răsăritean „afară din cale de interesant și important”) și de folclorul aromân și studia volumul Basme aromâne și glosar, alcătuit de lingvistul, filologul și folcloristul român de origine aromână Pericle Papahagi și publicat în anul 1905 la București pe cheltuiala Academiei Române.[27] La rugămintea profesorului, George Staca a adus din regiunea sa natală o colecție mică de texte aromâne, pe care Jarník a studiat-o și a pregătit-o pentru a fi tipărită la Praga;[11] tot el l-a ajutat pe Jarník să înțeleagă unele expresii mai dificile din cartea alcătuită de Papahagi și i-a lămurit unele neclarități lingvistice.[27]

Staca a urmat studii de filologie romanică și germanică[12] la Facultatea de Filosofie⁠(d) a Universității Caroline din Praga (FFUK),[4][8][12] unde s-a specializat în limbile romanice moderne[8] și a devenit ulterior doctor în filologie.[4] George Staca a făcut parte, alături de Hertvík Jarník, Vladimír Buben și Method Zavoral, din cercul prietenilor limbii și culturii române, format în jurul profesorului Jarník, și a acumulat în perioada studiilor, potrivit prof. Jindra Hušková, o „frumoasă cultură literară”.[5] Încă din epoca austriacă, el a depus eforturi pentru promovarea limbii și literaturii române la Praga.[29] După absolvirea facultății, Staca a efectuat câteva călătorii de studii în Italia și Spania[4] și a intenționat să vină în România pentru a obține acolo un post corespunzător pregătirii sale, dar, „neputînd să găsească nici un loc în România” (după spusele lui Jarník),[30] s-a stabilit definitiv în Boemia (ulterior parte componentă a Cehoslovaciei),[9][12] care a devenit a doua sa patrie.[12][31] A călătorit în anul 1912 la Brașov, unde s-a împrietenit cu dr. Ioaneș, pe care-l revedea ulterior la Praga în timpul războiului.[31]

În urma susținerii examenelor de stat, a devenit profesor pentru școlile secundare cehe[12] și a lucrat mai întâi la Gimnaziul Real din districtul Královské Vinohrady al Pragăi,[19] iar apoi a predat – ca docent (conferențiar) și ulterior profesor – limbile română, italiană,[9][12][19][32] spaniolă[9][12][19] și, pentru o perioadă mai scurtă, neogreacă[12][23] la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale (în cehă Vysoká škola obchodní) din Praga,[4][8][9][12][13][14] unde fuseseră concentrate toate institutele de limbi străine din Boemia.[32] Predarea limbii române în cadrul Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale din Praga datează din anul școlar 1909–1910, când, în urma interesului mare al elevilor, directorul Jan Řežábek a extins predarea limbilor străine, introducând cursuri de maghiară, poloneză, sârbo-croată, bulgară, română și greacă modernă, astfel încât „tinerii să părăsească academia pregătiți lingvistic pentru toate țările din sud și est”.[33]

Spre deosebire de cele trei limbi romanice, pe care Staca le-a predat o lungă perioadă, predarea limbii grecești de către el a fost însă temporară: Staca a început să predea cursul opțional de greacă modernă abia în anul 1921, la intervenția profesorului Jaroslav Šťastný (1862–1932), după ce acesta fusese suspendat în anul școlar 1915–1916 din cauza numărului mic de solicitanți rămași ca urmare a încorporării elevilor în Armata Austro-Ungară și nu au putut fi reluate după război din cauza morții profesoarei Charikleia Šťastná (1869–1921).[23] Cursul opțional de greacă se întindea pe durata a două semestre și avea două ore pe săptămână, iar ulterior a fost predat chiar de Jaroslav Šťastný.[23]

Primul Război Mondial[modificare | modificare sursă]

În perioada Primului Război Mondial, el a venit des la spitalul amenajat în Mănăstirea Strahov din Praga, condusă în acea vreme de abatele Metodiu Zavoral, pentru a-i vizita pe soldații români răniți, care erau originari din Transilvania și fuseseră înrolați forțat în Armata Austro-Ungară.[26] Într-o scrisoare trimisă ziarului Românul din Arad și publicată în numărul din 1/14 martie 1915, în care dezvăluia cum a început să se intereseze de soldații români internați în spitalele pragheze, profesorul Jarník consemnează că un medic din conducerea Spitalului central din Praga a încercat să-l contacteze acasă pe la sfârșitul lunii august a anului 1914, după începerea războiului, pentru a-l ruga să facă pe translatorul în relația cu un soldat român rănit cu numele de Vazul.[20][21][34][35] Ca urmare a faptului că Jarník se afla în acel moment în satul natal Potštýn nad Orlicí, fiica sa mai mare, Jda, care lucra ca învățătoare la o școală din Praga și a trebuit să se întoarcă acasă mai devreme pentru a se prezenta la serviciu în ziua de 1 septembrie, a apelat la profesorul Staca, iar acesta din urmă s-a deplasat la spital și a făcut serviciul de interpret.[20][21][34][35][N 3]

Frecventarea spitalelor din Praga l-a făcut pe profesorul Staca să intre în contact cu preotul romano-catolic Josef Špachta, parohul Bisericii „Sfânta Treime” din Praga⁠(d),[36] care începuse să studieze limba română cu un sau doi înaintea începerii războiului după ce a citit un text în această limbă de pe prospectul unui medicament.[37][38] Într-o scrisoare din 22 iulie 1916, preotul Špachta îl înștiința pe profesorul Jarník că, la îndemnul lui Staca, cu care conversa în românește, a tradus în limba cehă schița „Un spital” a tânărului publicist român Horia Petra-Petrescu,[8] care apăruse anterior în revista arădeană Pagini literare (anul I, 1916, nr. 2, pp. 27–31) sub pseudonimul „Sinbad” și prezenta povestea unei femei ardelene pe nume Maria Filipan care aflase că soțul ei se afla internat într-un spital din Brno și plecase acolo ca să-l caute.[39] Cu toate că preotul tradusese schița ca un exercițiu de învățare a limbii române și nu avea nicidecum intenția ca acel text să fie tipărit, traducerea sa a fost publicată, în urma insistenței lui Staca, în ziarul praghez Venkov.[40][N 4]

Tot în aceeași perioadă, la inițiativa dr. Edvard Beneš, care fusese anterior profesor la Academia Comercială din Praga, dr. George Staca s-a implicat în activitățile subversive cehoslovace și a luat legătura cu ofițerii români din regimentele ungurești aduse de austrieci la Praga spre sfârșitul anului 1914 și începutul anului 1915 pentru a menține ordinea în oraș și a supraveghea loialitatea cehilor, care a fost pusă ulterior la îndoială după ce tot efectivul militar ceh din Regimentul 28 Infanterie a dezertat la 3 aprilie 1915 și s-a predat Armatei Imperiale Ruse.[41] Austriecii aduseseră la Praga trei regimente ungurești de infanterie pentru a forma garnizoana orașului: Regimentul nr. 68 de la Szolnok, care era format aproape în întregime din militari maghiari, și Regimentele nr. 2 și 51, care erau completate cu militari români originari din zona Brașovului și Clujului.[31] Praghezii au crezut inițial că militarii celor trei regimente erau în întregime maghiari.[31] Prezența militarilor români la Praga a fost descoperită întâmplător în primăvara anului 1915, după ce George Staca, revenit recent de la Meran, a auzit câțiva soldați glumind în românește pe seama lui în parcul orășenesc.[31] Intrând în vorbă cu ei, a aflat că erau comandați de căpitanul Ioaneș din Brașov, pe care-l cunoscuse cu trei ani în urmă, iar a doua zi l-a vizitat la cazarmă pe vechiul său prieten, ocazie cu care a cunoscut și alți ofițeri români.[31]

Staca a căutat să-i împiedice pe ofițerii români nou-veniți în oraș să frecventeze cazinoul german din Praga, unde ar fi putut fi contaminați de atmosfera dușmănoasă a ocupanților, și a reușit să-i introducă pe marea majoritate a lor în societatea cehă pentru a-i familiariza cu mediul cultural ceh și a-i face să manifeste solidaritate cu idealurile naționale cehe.[31][41] Ca urmare a eforturilor prof. Staca, au fost formate la scurt timp mai multe cercuri politice ceho-române, primul dintre ele luând ființă în martie 1915 în cartierul praghez Letná.[31][41] Relațiile ofițerilor români cu intelectualii cehi au devenit în timp tot mai strânse prin excursiile efectuate în zonele din jurul Pragăi, prin frecventarea concertelor Filarmonicii din Praga și a spectacolelor puse în scenă la Opera Cehă și la Teatrul Național din Praga și mai ales prin discuțiile pe teme politice cu privire la viitorul națiunilor din care făceau parte.[31] Intrarea României în război în vara anului 1916 a determinat un val de persecuții la adresa etnicilor români: George Staca a fost arestat de autoritățile militare și internat într-un lagăr, iar relațiile militarilor români cu localnicii praghezi au fost interzise.[31] Militarii români au început să-i viziteze acasă pe prietenii lor cehi, evitând să se mai întâlnească în spațiile publice.[31] După proclamarea independenței Cehoslovaciei la 28 octombrie 1918, ofițerii români s-au pus, împreună cu trupele lor, la dispoziția Consiliului Național Cehoslovac și, refuzând să asculte ordinele superiorilor, au participat activ ca singura unitate militară organizată la înăbușirea contrarevoluției pregătite de un grup de ofițeri germani aflați la Praga și la ocuparea comandamentului militar austro-ungar din Praga.[31][41][42]

Activitatea diplomatică[modificare | modificare sursă]

George Staca a fost naturalizat, după război, de noul stat Cehoslovacia.[5] El a devenit, alături de profesorul Jan Urban Jarník, unul dintre fondatorii Societății Cehoslovaco-Române, înființate la Praga în anul 1920, imediat după încheierea Primului Război Mondial, și conducătorul ei executiv.[29][43] În anul 1927, după moartea profesorului Jarník, vechea societate a fost transformată, cu sprijinul Ministerului Instrucțiunii, în Institutul Ceho-Slovaco-Român, al cărui președinte a fost ales abatele Zavoral.[29][43] Staca a îndeplinit funcția de vicepreședinte al Institutului Ceho-Slovaco-Român[44] și a continuat să sprijine activitatea Institutului și a filialelor sale de la Brno și Bratislava.[45] A promovat imaginea României în Cehoslovacia prin intermediul unor conferințe de informare, care au fost organizate în capitala Praga și în mai multe orașe din provincie și au prezentat publicului cehoslovac istoria poporului român, viața culturală și economică a României și obiectivele turistice ale țării,[44][46][47][48][49] contribuind astfel la cunoașterea reciprocă a popoarelor român și cehoslovac și la strângerea legăturilor dintre cele două state aliate.[44][50] Potrivit celor scrise de fostul său profesor Nicolae Batzaria, George Staca a muncit „cu tot devotamentul și cu tot folosul pentru cauza românismului” pe tot parcursul perioadei interbelice.[22] El a locuit în perioada interbelică pe str. Ibsenova nr. 3 din districtul Praga 12.[4]

Profesorul de origine aromână a fost numit în aceeași perioadă în funcția de consul onorar al României la Praga, pe care a îndeplinit-o multă vreme.[4][5][8][51][52][53][54][55] Sediul consulatului onorific era „U Divadla” 1207.[53] În urma raportului nr. 78.614 din 1929 al ministrului de externe G. G. Mironescu, George Staca a fost înaintat începând din data de 1 ianuarie 1930 la gradul de consul ge­neral onorar pe lângă Legațiunea României din Praga.[56]

Rangul de consul onorific pe care-l deținea l-a determinat să se implice în activități precum selectarea tinerilor cehoslovaci care solicitau burse de studii din partea statului român[57] și l-au făcut să fie invitat la diferite evenimente organizate de Legația României de la Praga.[58]

Profesor de limba română[modificare | modificare sursă]

Începând din anul 1919,[9] George Staca a activat ca lector extern de limba română la Universitatea Carolină din Praga,[8][9][12][15][19] continuând tradiția cultivării interesului cehilor pentru limba română, pe care o inițiase profesorul Jan Urban Jarník[59] în anul 1882, atunci când începuse să predea cursuri de limba română.[60] Lingvistul ceh de origine aromână a fost astfel unul dintre cei trei profesori care au ținut cursuri de limba română în perioada interbelică la universitățile din Cehoslovacia: Staca a predat la Universitatea Carolină din Praga, Hertvík Jarník la Universitatea Masaryk din Brno și Jindra Hušková la Universitatea Comenius din Bratislava.[5][7][25][61]

Lectoratul (seminarul) de limba română de la Universitatea Carolină din Praga, care a funcționat în perioada interbelică sub conducerea prof. Staca, ținea săptămânal două cursuri de câte 2 ore, pe lângă cursul regulat de istoria limbii române predat de prof. dr. Maxmilián Křepinský.[7] În afara acestora, Staca ținea, de asemenea, cursuri de limba, cultura, literatura și terminologia comercială română la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale, precum și cursuri de limba română și prelegeri cu privire la România în cadrul Institutului Cehoslovaco-Român[7][61] și, începând din 1926, în cadrul Societății ziariștilor din Praga.[7] Cursurile ținute în cadrul Institutului Cehoslovaco-Român și al Societății ziariștilor din Praga erau frecventate atât de persoane din mediul academic (profesori universitari, studenți ai Universității Caroline sau ai altor universități din Cehoslovacia, studenți ruși sau ucraineni din Basarabia), cât și de persoane cu alte ocupații (funcționari, ziariști, avocați, militari etc.), care, potrivit prof. Staca, dădeau dovadă de „un adevărat interes”.[7] Unii cursanți au ajuns să învețe bine limba română și chiar au susținut examene universitare pentru a obține certificatul de cunoaștere a limbii.[7] La fel ca profesorul Jan Urban Jarník, George Staca a fost interesat mai mult de cunoașterea practică a limbilor străine decât de studiul teoretic al lingvisticii.[12]

În cursul carierei sale îndelungate, profesorul Staca a pregătit un număr mare de cunoscători ai limbii române.[12][22][62] Printre studenții săi din perioada interbelică s-au aflat profesorii Otakar Hink (1885–1964), Antonín Křečan (1887–1972), Pokorny și dr. Kann, căpitanii Otahal și Görner, prof. dr. Josef Macůrek (1901–1992),[7] jurnalista Marie Kojecká-Karásková (1904–1975), una dintre primele traducătoare cehe de literatură română, jurnalistul Josef Kojecký (1902–1945), viitorul ei soț,[63][64][65] inginerii Blažek, Eichhorn și Klauss de la Academia Comercială din Praga, studenții Matej Kubasák și Țeller (care au urmat apoi studii la Academia Comercială din București), dr. Fiala de la Ministerul Finanțelor, diplomații dr. Jan Jirásek (1880–1965) și dr. Ladislav Květoň (1879–), care au fost ambii consuli ai Cehoslovaciei la Cluj,[7] și filologul romanist J. Š. Kvapil (1904–1975), viitor critic și istoric literar, traducător de literatură română și profesor universitar la Universitatea Palacký din Olomouc.[66]

Pentru a-i ajuta pe elevii săi să învețe mai bine limba română, profesorul Staca a alcătuit în perioada interbelică un primul ghid de conversație ceho-român intitulat Čech mezi Rumuny (rumunsky) („Cehul printre români”, 1938) și a adunat material pentru un dicționar român-ceh de mărime medie, ce a fost publicat însă abia în 1961 sub titlul Rumunsko-český slovník („Dicționar româno-ceh”).[9] Ghidul de conversație ceho-român, publicat în anul 1938, a fost criticat însă de profesorul Pavel Beneš de la Universitatea Masaryk din Brno pentru existența unor greșeli;[67] această critică a atras răspunsul lui Staca în revista Časopis pro moderní filologii (anul XXV, 1939, pp. 396–398)[68] și a generat astfel o dispută pe teme lingvistice,[69] în care a intervenit ulterior profesorul Maxmilián Křepinský, care a susținut existența infinitivului ca o formă vie în limba română în articolul „Příspěvek k dějinám infinitivních vazeb v rumunštině” („Contribuție la istoria formelor infinitivale din limba română”), publicat în paginile aceleiași reviste (anul XXVII, 1941, pp. 60 și 70).[69][70]

Ultimii ani[modificare | modificare sursă]

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Jiří Staca s-a implicat, împreună cu un grup de membri ai Societății pentru relații culturale și economice româno-cehoslovace (Společnost pro kulturní a hospodářske styky s Rumunskem, în publicarea revistei slavo-române Românoslavica. Revue des études slavoroumaines,[71] al cărei comitet de redacție avea sediul la Praga.[72] Comitetul de redacție al revistei era format din Vladimír Buben (redactor responsabil),[71][72] Tr. Ionescu-Nișcov (redactor șef), Pandele Olteanu (coredactor), Bohuslav Havránek, Karel Krejčí, Gh. Staca, Josef Macůrek, Frank Wollman, J. Š. Kvapil, Ján Stanislav, Damian Bogdan, I.C. Chițimia (membri).[71] Revista, care urma să publice materiale cu privire la relațiile româno-slave și îndeosebi româno-cehoslovace, a apărut într-un singur număr, în 1948.[71]

A continuat să predea cursuri de română, italiană și spaniolă la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din Praga[12][15] și, în paralel, a fost cooptat în anul universitar 1950–1951, alături de Marie Kavková (literatura română),[16] Josef Dvořák (gramatică istorică)[17] și Antonín Křečan (gramatică normativă și cursurile practice),[16][17] în primul colectiv de profesori ai noii secții de limba română, care fusese înființată în cadrul Catedrei de Limbi Romanice de la Facultatea de Filosofie⁠(d) a Universității Caroline din Praga.[16] În această perioadă l-a avut ca student pe viitorul lingvist Jirí Felix.[16] În anul 1954, cu prilejul aniversării vârstei de 70 de ani, a fost omagiat în revista Časopis pro moderní filologii printr-un articol aniversar scris de profesorul Vladimír Buben.[12] Aniversarea acestei vârste rotunde a fost menționată, de asemenea, în ziarul Romînia liberă, care a consemnat că profesorul Staca era un „cunoscut activist în domeniul relațiilor romîno-cehoslovace”, ce „și-a consacrat 50 de ani din viață întăririi colaborării culturale dintre popoarele cehoslovac și romîn”.[73]

Jiří Staca a decedat în 14 iunie 1958,[8][9][15][62] la vârsta de 74 de ani.[15]

Activitatea publicistică[modificare | modificare sursă]

Ghiduri de conversație[modificare | modificare sursă]

În perioada interbelică profesorul Jiří Staca a publicat câteva manuale pentru studiul limbii române[12] printre care un manual ceh de gramatică a limbii române intitulat Učebnice jazyka rumunského : mluvnice, praktické rozhovory a korespondence („Manual de limba română: vocabular, conversații practice și corespondență”), pe care l-a redactat în colaborare cu dr. Gustav Žďárský (1867–1925) și l-a publicat în anul 1925,[7] și un ghid de conversație ceho-român intitulat Čech mezi Rumuny (rumunsky) („Cehul printre români”, 1938).[9] Cele două lucrări sus-menționate conțin însă doar o prezentare generală a gramaticii și un vocabular tematic și nu permit, prin urmare, studiul sistematic al limbii române.[74]

Učebnice jazyka rumunského a fost elaborat de Gustav Žďárský și a fost publicat în anul 1925, după moartea autorului, de Jiří Staca, care a organizat materialul.[75][N 5] Această lucrare are 161 de pagini și este considerată „cel mai vechi ghid de conversație ceh-român”,[76] neîndeplinind însă criteriile necesare pentru a fi clasificată ca manual.[75] Ea conține o schiță generală a gramaticii limbii române (100 de pagini), o secțiune de conversație ceho-română (33 de pagini) și un ghid de corespondență în limba română (24 de pagini).[75] Celălalt ghid de conversație, Čech mezi Rumuny (rumunsky), a fost publicat în anul 1938 în cadrul colecției de manuale pentru învățarea limbilor străine „Brána jazyků” („Poarta limbilor”), conduse de prof. dr. Hugo Siebenschein.[77] El are 148 de pagini[77] și o structură asemănătoare,[75] fiind format dintr-o prefață și o introducere, în care autorul prezintă scopul urmărit, aspectele descrise și sistemul folosit,[77] o schiță generală a gramaticii limbii române,[75][77] axată pe comparații,[77] care ocupă o pondere de aproximativ o treime din volum (pp. 9–43),[75][77] câteva capitole de expresii uzuale[77] și o secțiune de conversație[75] – compusă din vocabular și frazeologie – cu privire la viața socială și culturală românească,[77] care ocupă ambele restul de două treimi.[75] Această lucrare este , potrivit lui I.C. Cazan, „un instructiv manual, nu numai de limbă ci chiar de orientare generală, o călăuză, pentru Cehul care călătorește în România”, care încearcă să trezească interesul pentru limba română „prin identități de vocabular și printr’o nimerită interpretare a particularităților fonetice”.[77]

Câteva zeci de ani mai târziu, după cel de-al Doilea Război Mondial, Jiří Staca a colaborat, de asemenea, alături de profesorul Antonín Křečan la elaborarea ghidului de conversație ceho-român Česko-rumunská konversace („Conversație ceho-română”, 1958),[78][79] care conține numeroase capitole,[78] un vocabular de bază organizat tematic, o schiță de 35 de pagini[79] cu elementele gramaticale de bază ale limbii române[78][79] și instrucțiuni de bază despre pronunția românească[79] și redă expresii și fraze uzuale din diverse domenii de activitate[78][79] (precum industria, agricultura[79] sau sectorul militar),[80] fiind util nu doar turiștilor veniți în România, ci și persoanelor care urmează să rămână în România pentru o perioadă mai lungă de timp.[79] Prima ediție a acestui ghid a servit ca model unui ghid similar slovaco-român[81] intitulat Konverzačná příručka rumunčiny („Ghid de conversație în limba română”, 1961), care a fost elaborat de Jindra Hušková și Vladimír Halenár[81][82] și conține, în plus, un dicționar ordonat alfabetic.[81]

Dicționarul româno-ceh[modificare | modificare sursă]

Filologul dr. Zdeněk Wittoch, redactorul dicționarului româno-ceh.

Staca a început să lucreze din anul 1928[13][83] la redactarea primului dicționar româno-ceh,[10][84] împreună cu un grup de colaboratori, printre care și Božena Hudíková,[13] și a adunat o mare cantitate de material, dedicând acestei activități zece ani de muncă grea.[12] Dicționarul, care a devenit opera vieții sale,[12] a fost tipărit pe fragmente de editura Státní grafická unie din Praga începând din 1938, dar tipărirea a fost întreruptă în 1942, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.[13][83]

Redactarea dicționarului a continuat până în 1948, când Jiří Staca și-a dat seama că dicționarul trebuie îmbunătățit și adaptat la cerințele actuale, atât din punct de vedere tehnic, cât și din punct de vedere al conținutului.[13][83] Forțele politice comuniste preluaseră puterea în Cehoslovacia și România, iar ambele state intraseră în zona de influență a Uniunii Sovietice și încheiaseră la 21 iulie 1948 un tratat de prietenie, colaborare și asistență mutuală.[85] În acest context politic se simțea nevoia unui dicționar româno-ceh, cu un vocabular și o frazeologie bogată.[12] Activitatea de redactate a dicționarului a fost preluată în anul 1949, cu asentimentul și colaborarea bătrânului profesor,[13][84] de dr. Zdeněk Wittoch, specialist în limbile slave și romanice la Academia Cehoslovacă de Științe,[13][84][83][86] care a creat până în anul 1951[13] un colectiv, din care au mai făcut parte alți doi cercetători: dr. Vladimír Hořejší (1925–1992)[83][86] și Ioan Săcăreanu (1887–1959).[13][84][83] Redactor științific a fost numit prof. dr. Vladimír Buben (1888–1956),[13] iar consultant expert prof. Antonín Křečan (1887–1972).[13][87]

Cei trei redactori au rescris și completat dicționarul până în anul 1954, folosind aproape toate dicționarele de limba română și unele dicționare bilingve româno-străine, și au reușit să intre în contact în primăvara anului 1953 cu Academia RPR și în special cu Institutul de Lingvistică de la București.[13] Wittoch și Hořejší s-au deplasat la București, iar un colectiv condus de acad. Emil Petrovici a verificat această lucrare în anul 1955.[13] Textul a fost cercetat de profesorii Maria Iliescu și Mihai Isbășescu, care au fost înlocuiți înspre final de Valeria Popa,[88] și a fost revizuit și definitivat în același an la Institutul de Ling­vistică din București.[10][89] Un rol activ la rescrierea și editarea finală a manuscrisului pentru tipărire l-a avut tânărul lingvist ceh Jirí Felix.[16][90] Manuscrisul Dicționarului româno-ceh (Rumunsko-český slovník), care a fost elaborat în cadrul Institutului de Studii Slave al Academiei Cehoslovace de Științe,[16] a fost depus la Editura Pedagogică de Stat (Státní pedagogické nakladatelství) din Praga în 13 iunie 1957.[90] Dicționarul, care are 1033 de pagini[9][91] și conține circa 40.000 de cuvinte[84][91] (după altă sursă, 35.600 de cuvinte), o listă de abrevieri în cehă și română și o explicație detaliată a pronunției românești,[83] a fost publicat la Praga abia în anul 1961, după moartea prof. Staca,[16][91][83][92] și continua să fie folosit inclusiv în anul 2018,[9] fiind considerat o lucrare esențială în domeniul românisticii.[93]

Traduceri[modificare | modificare sursă]

În afara activității științifice, Jiří Staca a desfășurat o vastă activitate de traducător în limba cehă a literaturii române,[7][12][18] fiind interesat mai întâi de proza scurtă[7] și ulterior de teatru.[18] A tradus mai întâi, în colaborare cu Antonín Křečan[7] (menționat sub peudonimul K. Hora)[94] trei nuvele ale lui Nicolae Gane: „Privighetoarea Socolei”, „Piatra lui Osman” și „Fluierul lui Ștefan”,[7][94][95][96] care au fost publicate în anul 1911[7] în volumul Rumunské novelly („Nuvele românești”) din colecția „Světová knihovna”.[7][94][97][94][98] Alte traduceri vechi ale lui Staca au apărut în paginile câtorva ziare și reviste din Praga, după cum urmează: nuvela „Hagi Tudose” de Barbu Delavrancea – într-un număr din 1913 al ziarului Venkov, poeziile „Plugurile” și „Rodica” de Vasile Alecsandri și „Noi vrem pământ!” de George Coșbuc, povestirile „Un cal și un om” de Mihail Sadoveanu și „Blana lui Isaia” de I.Al. Brătescu-Voinești, împreună cu notițele biografice ale acestor autori – în numărul festiv din 1922 al ziarului Venkov, poezia „Noi” de Octavian Goga, povestirile „Milogul” de Barbu Delavrancea, „De-a baba oarba” de Al. Vlahuță și „Norocul culegătorului” de I.L. Caragiale, poemul în proză „Cântarea României” de Alecu Russo, împreună cu notițele biografice ale acestor autori – în numărul special și festiv dedicat României din 1923 al ziarului Československá republika și nuvela „Nicușor” de I.Al. Brătescu-Voinești – în suplimentul de Crăciun din anul 1924 al ziarului Gazette de Prague.[7]

În perioada interbelică, Staca a devenit mai interesat de dramaturgie și a tradus în limba cehă câteva piese de teatru românești ca Năpasta (1929) și O scrisoare pierdută (1931) ale lui Ion Luca Caragiale[5][99][100][101] și comediile Omul cu mârțoaga (1930) a lui Gheorghe Ciprian,[4][5][99][100][101] Omul care a văzut moartea (1934) a lui Victor Eftimiu[18][22] și Patima roșie (1937) a lui Mihail Sorbul,[102] care au fost publicate de editura Česká grafická unie din Praga[99][100] și au fost jucate ulterior pe scenele teatrelor cehoslovace.[4][100] Cele două piese ale lui Caragiale au fost traduse în colaborare cu profesorul Otakar Hink.[7][103] Prima piesă de teatru românească reprezentată pe scena cehoslovacă a fost drama Năpasta,[5] în traducerea profesorilor George Staca și Otakar Hink,[52][104][105][106] care s-a jucat în premieră la Bratislava,[5] în prezența traducătorilor, în ziua de 9 noiembrie 1929.[52][104][105][106] Comedia Omul cu mârțoaga a fost jucată în anii următori, cu mare succes, pe scena Teatrului Național din Praga, unde a avut parte de numeroase reprezentații,[99][101] iar comedia de moravuri Omul care a văzut moartea s-a jucat cu mare succes în ianuarie 1936 pe scena Teatrului de Cameră din Praga (Komorní divadlo), în regia lui Gabriel Hart.[107]

Opinii culturale[modificare | modificare sursă]

Cu privire la poporul ceh[modificare | modificare sursă]

Traiul îndelungat în Boemia l-a făcut pe profesorul Staca să cunoască poporul ceh și să-i aprecieze calitățile, despre care a scris următoarele:

Onoruri[modificare | modificare sursă]

Jiří Staca a fost decorat în perioada interbelică cu mai multe ordine române și străine:

Scrieri[modificare | modificare sursă]

Cărți proprii[modificare | modificare sursă]

  • Učebnice jazyka rumunského : mluvnice, praktické rozhovory a korespondence („Manual de limba română: vocabular, conversații practice și corespondență”), Jindřich Bačkovský, Praga, 1925, 166 p. (ed. a II-a revizuită de Jaroslav Pechman, Jindř. Bačkovský, Praga, [1938], 164 p.) – împreună cu Gustav Žďárský[N 6]
  • Čech mezi Rumuny (rumunsky) („Cehul printre români”), Orbis, Praga, col. „Brána jazyků. Rychlé kursy jazyků”, 1938, 156 p.
  • Rumunsko-český slovník („Dicționar româno-ceh”), Státní pedagogické nakladatelství (SPN), Praga, 1961, 1033 p. – împreună cu dr. Vladimír Hořejší, Ioan Săcăreanu și dr. Zdeněk Wittoch
  • Česko-rumunská konversace („Conversație ceho-română”), Státní pedagogické nakladatelství (SPN), Praga, 1958, 233 p. (ed. a II-a, SPN, Praga, 1961, 281 p.) – împreună cu Antonín Křečan
  • Konverzačná príručka rumunčiny („Ghid de conversație în limba română”), Slovenské pedagogické nakladateľstvo, Bratislava, 1961, 358 p. – împreună cu Antonín Křečan și Jindra Hušková; dicționarul româno-slovac a fost elaborat de Vladimír Halenár

Traduceri[modificare | modificare sursă]

  • Ion Luca Caragiale, Křive obvinení (Năpasta), spectacol în limba cehă, prezentat în anul 1929 sub titlul Muž zo tmy („Omul din întuneric”) la Teatrul Național din Bratislava, în regia lui Janko Borodáč și în anul 1930 pe scena teatrului Komorné Divadlo din Praga – traducere din limba română în limba cehă de dr. Jiří Staca și Otakar Hink[103][109][110]
  • Ion Luca Caragiale, Ztracený dopis (O scrisoare pierdută), comedie în patru acte, Česká grafická Unie, Praga, 1931, 89 p. – traducere din limba română în limba cehă de dr. Jiří Staca și Otakar Hink,[7][103][111][112] prefață scrisă de dr. Čeněk Šofferle (fost consilier de secție la Ministerul Instrucției din Cehoslovacia)[111][112]
  • Gheorghe Ciprian, Muž s kobylou (Omul cu mârțoaga), comedie în patru acte, Česká grafická Unie, Praga, 1930, 87 p. – traducere din limba română în limba cehă de Jiří Staca, postfață scrisă de dr. Čeněk Šofferle[113][114][115]
  • Victor Eftimiu, Muž, který zahlédl smrt (Omul care a văzut moartea), comedie în trei acte, Československá grafická Unie, Praga, 1934, 67 p. – traducere din limba română în limba cehă de dr. Jiří Staca,[114][116] introducere scrisă de Jaroslav Petr[114]
  • Nicolae Gane, Rumunské novelly („Nuvele românești”), J. Otto, Praga, col. „Světová knihovna” nr. 999, 1911, 85 p.[7][94][117] (ed. a II-a, 1912) – traducere din limba română în limba cehă de Jiří Staca și Antonín Křečan[7] (sub pseudonimul K. Hora),[94][97][117] editat de Jaroslav Kvapil;[94][97][98][118][119][120] conține o prefață („Předmluva”, p. 3), povestirile „Eleonora” („Privighetoarea Socolei”, pp. 4–18), „Osmanova skála” („Piatra lui Osman”, pp. 19–60) și „Štěpánova šalmaj” („Fluierul lui Ștefan”, pp. 61–85)[7][95][96][118][121]
  • Mihail Sorbul, Temná vášeň (Patima roșie), Česká grafická Unie, Praga, 1937, 76 p. – traducere din limba română în limba cehă de Jiří Staca, introducere scrisă de Jaroslav Petr[102]

Notă explicativă[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Într-o scrisoare trimisă ziarului Românul din Arad și publicată în numărul din 1/14 martie 1915, apoi reprodusă în numărul din 4/17 martie 1915 al Gazetei Transilvaniei, profesorul Jan Urban Jarník îl descrie pe dr. Staca cu următoarele cuvinte: „un tânăr profesor de obârșie Român din Macedonia Dr. George Staca”. Redactorii lucrării Rumunsko-český slovník („Dicționar româno-ceh”), care a început să fie elaborată în anul 1928 de profesorul Staca, a fost continuată, cu asentimentul și colaborarea sa, de dr. Vladimír Hořejší, Ioan Săcăreanu și dr. Zdeněk Wittoch și a fost publicată în anul 1961, după moartea profesorului, dar cu trecerea sa ca prim autor, de Státní pedagogické nakladatelství din Praga, scriu în prefață că Jiří Staca era „původem Rumun”, adică „de origine română”. De asemenea, filologul slavist român Traian Ionescu-Nișcov, care a fost lector de limba și literatura română la Universitatea Carolină și la Academia Superioară de Comerț din Praga în perioadele 1943–1944 și 1946–1948, scrie în nota 167 a cărții Relații social-culturale ceho-române (Epoca modernă), publicate în anul 1981 de Editura Dacia din Cluj-Napoca, că „Gheorghe Staca (1884–1958) era la obîrșie român din Macedonia”. Vezi: Dr. Ioan Urban Jarnik, „Omul muncei și al datoriei. Scrisoarea dlui prof. Dr. I. Urban Jarnik.”, în Românul, Arad, anul V, nr. 48, 1/14 martie 1915, pp. 1–2; Dr. Ioan Urban Jarnic, „Omul muncei și al datoriei.”, în Gazeta Transilvaniei, Brașov, anul LXXVIII, nr. 49, 4/17 martie 1915, pp. 2–3; Redacke rumunsko-českého slovníku, „Předmluva” („Prefață”), în Jiří Staca, Vladimír Hořejší, Ioan Săcăreanu și Zdeněk Wittoch, Rumunsko-český slovník („Dicționar româno-ceh”), Státní pedagogické nakladatelství, Praga, 1961, p. 5; Traian Ionescu-Nișcov, Relații social-culturale ceho-române (Epoca modernă), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 156.
  2. ^ G. Staca este menționat în anul 1908 în evidențele Ministerului Cultelor și Instructiunii Publice din România ca bursier aromân al statului român la Facultatea de Litere din Praga. Evidențele Ministerului din acel an conțin un număr de 43 de bursieri aparținând comunităților etnice aromâne, megleno-române și istro-române printre care: Pericle Papahagi, Nuși Tulliu și Theodor Capidan la Facultatea de Litere din Leipzig, Andrei Glavina la Școala normală superioară din Triest, G. Nicolau la Facultatea de Litere din Florența, G. Tulliu la Facultatea de Farmacie din Geneva, Elena Orăscu, N. Badnaveli, G. Balodima și Anastase Zega la Facultatea de Medicină din București, Nicolae Muzaca, Marcu Beza și Constantin Noe la Facultatea de Litere din București, Maria Papagheorghe la Conservatorul din București, Munip Demirgean Efendi la Facultatea de Teologie din Constantinopol. Vezi: Arhivele Naționale Istorice Centrale, București, fond Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, dosar 2 944/1908, f. 102-103; Maria Petre, „Aromânii și relațiile culturale româno-otomane la începutul secolului al XX-lea”, în Revista istorică, Editura Academiei Române, București, tomul VIII, nr. 11–12, noiembrie – decembrie 1997, p. 742.
  3. ^ Extras din scrisoarea prof. Jarník: „Întorcându-mă la sfârșitul lui August dela țară, aflai că cu 2-3 zile înaintea sosirii mele a trimes după mine profesorul dela spitalul cel mare. Cică se găsește acolo un soldat român pe care-l chiamă Vazul, singur singurel ca cucul și că, neputând să se înțeleagă cu nime, se găsește într'o stare sufletească foarte desnădăjduită. Bănuind ca nu cumva să fie ceva ce nu sufere amânare, fiică-mea care ca învățătoare a trebuit să se întoarcă la Praga mai de grabă, s'a dus la un tânăr profesor de obârșie Român din Macedonia Dr. George Staca și găsindu-l l-a rugat să meargă d-sa, ceeace s'a și întâmplat.”. Vezi: Dr. Ioan Urban Jarnik, „Omul muncei și al datoriei. Scrisoarea dlui prof. Dr. I. Urban Jarnik.”, în Românul, Arad, anul V, nr. 48, 1/14 martie 1915, pp. 1–2.
  4. ^ Traducerea schiței „Un spital” a apărut în ziarul Venkov, Praga, nr. 169, 16 iulie 1916. Traducătorul precizează acolo că autorul schiței este Horia Petra-Petrescu. Vezi: Traian Ionescu-Nișcov, Relații social-culturale ceho-române (Epoca modernă), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, pp. 156–157.
  5. ^ Referitor la manualul Učebnice jazyka rumunského, profesorul Staca a scris următoarele: „În 1927, am publicat în colaborare cu dr. Zdarsky, cea dintâi gramatică a l. române, scrisă în cehește.”. Vezi: Gheorghe Staca (prof. dr.), „Limba și literatura românească în Cehoslovacia”, în Universul, anul XLVI, nr. 250, sâmbătă 27 octombrie 1928, p. 6.
  6. ^ Autorii acestui manual sunt trecuți pe coperta primei ediții astfel: Ph. Dr. Gustav Žďárský a Dr. Jindř. Staca, în timp ce numele dr. Staca este omis pe pagina de titlu, pentru ca pe coperta ediției a II-a („Druhé vydání”) să fie omis numele dr. Staca și să fie trecuți: Dr. G. Žďárský a J. Pechman. Žďárský murise însă în anul 1925, iar Pechman era îngrijitorul ediției, cel care efectuase revizuirea ei după cum se menționa pe pagina de titlu („Druhé vydání přehlédl Jaroslav Pechman”).

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c Students of the Universities of Prague 1882–1945 
  2. ^ a b c d e Czech National Authority Database, accesat în  
  3. ^ Czech National Authority Database, accesat în  
  4. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p Stephen Taylor (ed.), Who's who in Central and East-Europe 1933/34, vol. 2, The Central European Times Publishing, Zürich, 1935, p. 922.
  5. ^ a b c d e f g h i j k l m ***, „Relațiile culturale româno-cehoslovace — Premergătorii prieteniei cehoslovace — Relațiile universitare — Opere românești traduse in limba cehă — Convorbire cu d-na dr. Jindra Huskova-Flajshansova”, în Universul, anul XLVIII, nr. 272, luni 3 noiembrie 1930, p. 4.
  6. ^ a b c d Mihail-Virgiliu Cordescu (prof.) (), Istoricul școalelor române din Turcia, Sofia și Turtucaia din Bulgaria și al seminariilor de limba română din Lipsca, Viena și Berlin (1866–1906) (PDF), București: Tipografia Curții Regale „F. Göbl Fii”, p. 195, accesat în  
  7. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z aa ab Gh. Staca (prof. dr.), „Limba și literatura românească în Cehoslovacia”, în Universul, anul XLVI, nr. 250, sâmbătă 27 octombrie 1928, pp. 5–6.
  8. ^ a b c d e f g h i j k l m n Traian Ionescu-Nișcov, Relații social-culturale ceho-române (Epoca modernă), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 156.
  9. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t Libuše Valentová (), „Studii Românești la Universitatea Carolină din Praga”, România literară (43), arhivat din original la , accesat în  
  10. ^ a b c d e Vladimír Hořejší, „«Časopis pro moderní filologii» (Revista de filologie modernă) Anul XXXVI, Praga, 1954”, în Academia Republicii Populare Romîne, Institutul de Lingvistică din București, Studii și cercetări lingvistice (SCL), Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București, anul VII, nr. 1–2, ianuarie–iunie 1956, p. 152.
  11. ^ a b c Jan Urban Jarník, Corespondență, vol. 1, Ed. Minerva, București, 1980, p. 113.
  12. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z Vladimír Buben (), „Sedmdesátiny prof. dr Jiřího Stacy”, Časopis pro moderní filologii, XXXVI, p. 48, accesat în  
  13. ^ a b c d e f g h i j k l m n „Předmluva” („Prefață”), în Jiří Staca, Vladimír Hořejší, Ioan Săcăreanu și Zdeněk Wittoch, Rumunsko-český slovník („Dicționar româno-ceh”), Státní pedagogické nakladatelství, Praga, 1961, p. 5.
  14. ^ a b Jan Urban Jarník, Corespondență, vol. 1, Ed. Minerva, București, 1980, p. 317.
  15. ^ a b c d e Z. H. [Zdenék Hampejs] (), „Úmrti prof. dr. Jiřího Stacy”, Časopis pro moderní filologii, XL, p. 251, accesat în  
  16. ^ a b c d e f g h i j Teodora Alexandra, „Dr. Docent Jiři Felix, profesor Honoris Causa al Universității din București, la cei 80 de ani ai săi”, în Universitatea din București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Asociația Slaviștilor din România, Romanoslavica, vol. XLVII (volum dedicat celei de-a 90-a aniversări a profesorului Mirco Jivcovici), nr. 3, Editura Universității din București, 2011, p. 259.
  17. ^ a b c d Jirí Felix, „Cehii și limba română”, în Analele Universității București: Limbi și literaturi străine, Editura Universității din București, anul LX, 2011, nr. 1, p. 155.
  18. ^ a b c d Zdeněk Bár (prof.), „Literatura română în Cehoslovacia”, în Patria, anul XIX, nr. 144, 4 iulie 1937, p. 1.
  19. ^ a b c d e f g ***, Vysoké, střední a odborné školství. A školské úřady republiky Československé. Ročník III (1922–1923), Nákladem Ministerstva školství a národní osvěty, Praga, 1923, p. 135.
  20. ^ a b c Dr. Ioan Urban Jarnik (1/14 martie 1915), „Omul muncei și al datoriei. Scrisoarea dlui prof. Dr. I. Urban Jarnik.” (PDF), Românul, Arad, V (48), pp. 1–2, accesat în 2024-5-26  Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
  21. ^ a b c Dr. Ioan Urban Jarnic (4/17 martie 1915), „Omul muncei și al datoriei.” (PDF), Gazeta Transilvaniei, Brașov, LXXVIII (49), pp. 2–3, accesat în 2024-5-29  Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
  22. ^ a b c d e f N. Batzaria, „Românismul în străinătate”, în Dimineața, anul XXXI, nr. 10253, 13 iulie 1935, p. 1.
  23. ^ a b c d Kateřina Bočková Loudová (), „Za vším hledej ženu: Charikleia Šťastná jako první překladatelka z češtiny do novořečtiny” (PDF), Neograeca Bohemica, 21, p. 86, ISBN 978-80-11-01324-0, accesat în  
  24. ^ Maria Petre (noiembrie – decembrie 1997), „Aromânii și relațiile culturale româno-otomane la începutul secolului al XX-lea” (PDF), Revista istorică, București: Editura Academiei Române, VIII (11–12), p. 742, accesat în 2024-5-28  Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
  25. ^ a b Gallus, „O Mică Antantă culturală româno-cehoslovacă. De vorbă cu d. dr. Ferdinand Spișek, consilier ministerial din Praga”, în Dimineața, anul XXIV, nr. 7769, 28 iulie 1928, p. 3.
  26. ^ a b Jindra Hušková-Flajšhansová și corespondenții săi români, Editura Minerva, București, 1991, p. 40.
  27. ^ a b c d Ioan Urban Jarnic, „Spicuiri aromânești”, în Convorbiri Literare, anul XLIV, nr. 1, 1 ianuarie 1910, p. 557.
  28. ^ Jan Urban Jarník (), „Za jazykem rumunským”, Časopis pro moderní filologii, VI, p. 62, accesat în  
  29. ^ a b c Fr. Bons, „Praga–București. Legăturile culturale între cele două țări”, în Dimineața, anul XXVIII, nr. 9297, 12 noiembrie 1932, p. 7.
  30. ^ Jan Urban Jarník, Corespondență, vol. 1, Ed. Minerva, București, 1980, p. 136.
  31. ^ a b c d e f g h i j k l Cenek Șofferle [Čeněk Šofferle], „Amintiri despre românii din Praga în timpul războiului mondial”, în Universul, anul XLVI, nr. 250, sâmbătă 27 octombrie 1928, p. 3.
  32. ^ a b Mgr. Magdalena Tayerlová (), „Jazyky učili poeti i soudní překladatelé” (PDF), Pražská technika (3), p. 29, accesat în  
  33. ^ Kateřina Bočková Loudová (), „Za vším hledej ženu: Charikleia Šťastná jako první překladatelka z češtiny do novořečtiny” (PDF), Neograeca Bohemica, 21, p. 84, ISBN 978-80-11-01324-0, accesat în  
  34. ^ a b Tr. Ionescu-Nișcov, „Relații cehe-române în cursul primului război mondial. Jan Urban Jarník, Josef Špachta, abatele Metodiu Zavoral și soldații răniți, români de origină, aflați în lazaretele din Praga”, în Romanoslavica, Asociația Slaviștilor din Republica Socialistă România, Universitatea din București, anul XVIII, 1972, p. 495.
  35. ^ a b Traian Ionescu-Nișcov, Relații social-culturale ceho-române (Epoca modernă), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 118.
  36. ^ Traian Ionescu-Nișcov, Relații social-culturale ceho-române (Epoca modernă), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, pp. 148–160.
  37. ^ Tr. Ionescu-Nișcov, „Relații cehe-române în cursul primului război mondial. Jan Urban Jarník, Josef Špachta, abatele Metodiu Zavoral și soldații răniți, români de origină, aflați în lazaretele din Praga”, în Romanoslavica, Asociația Slaviștilor din Republica Socialistă România, Universitatea din București, anul XVIII, 1972, p. 494.
  38. ^ Traian Ionescu-Nișcov, Relații social-culturale ceho-române (Epoca modernă), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, pp. 116 și 148–149.
  39. ^ Traian Ionescu-Nișcov, Relații social-culturale ceho-române (Epoca modernă), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 157.
  40. ^ Traian Ionescu-Nișcov, Relații social-culturale ceho-române (Epoca modernă), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, pp. 156–157.
  41. ^ a b c d Čeněk Šofferle (), „«28 octombrie și Românii»” (PDF), România literară (5), p. 23, accesat în  
  42. ^ František Bous, „Contribuția românilor la revoluția cehoslovacă”, în Adevěrul, ediție specială, anul L, nr. 16185 (16186), 30 octombrie 1936, p. 23.
  43. ^ a b František Bous, „Relațiunile culturale cehoslovaco-române”, în Adevěrul, ediție specială, anul L, nr. 16185 (16186), 30 octombrie 1936, p. 23.
  44. ^ a b c ***, „Conferințe despre România în Cehoslovacia”, în Epoca, nr. 833, 5 noiembrie 1931, p. 2.
  45. ^ Libuše Valentová (), „Scrisoare din Praga: Revenirea la o tradiție” (PDF), România literară (47), p. 22, accesat în  
  46. ^ ***, „În Cehoslovacia”, în Universul, anul XLVIII, nr. 107 (ediție specială), 12 mai 1930, p. 3.
  47. ^ ***, „În Cehoslovacia”, în Cuvântul, anul VI, nr. 1815, 13 mai 1930, p. 4.
  48. ^ ***, „Cum au decurs festivitățile de 10 Mai. În străinătăți. La Praga”, în Dimineața, anul XXVI, nr. 8401, 14 mai 1930, p. 1.
  49. ^ ***, „Sărbătorirea zilei de 10 Mai. În străinătate. La Praga”, în Adevěrul, anul XLIII, nr. 14226, 15 mai 1930, p. 3.
  50. ^ ***, „Adâncirea raporturilor de prietenie româno-cehoslovace”, în Gazeta Transilvaniei, Brașov, anul XCV, nr. 7, duminică 24 ianuarie 1932, p. 1.
  51. ^ Věstník Ministerstva vnitra, Czech Republic. Ministerstvo vnitra, Praga, 1924, p. 350.
  52. ^ a b c ***, „Mari manifestații pentru România în Cehoslovacia”, în Gazeta Transilvaniei, Brașov, anul XCII, nr. 122, joi 21 noiembrie 1929, p. 3.
  53. ^ a b The Year-book of the Czechoslovak Republic, Orbis, Praga, 1929, p. 278.
  54. ^ Sextil Pușcariu, Études de linguistique roumaine, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, Cluj–București, 1937, p. XVIII.
  55. ^ Jan Urban Jarník, Corespondență, vol. 1, Ed. Minerva, București, 1980, p. 358.
  56. ^ Decretul regal nr. 698 din 28 februarie 1930 privind înaintare în grad, publicat în Monitorul Oficial, Partea I-a, nr. 56, luni 10 martie 1930, p. 1862.
  57. ^ Matej Kubasák, „Študentstvo. Okolo rumunských štipendií”, în Národnie noviny, anul LVIII, nr. 46, 20 aprilie 1927, p. 4.
  58. ^ ***, „Conferința d-lui Gr. Filipescu la Praga”, în Universul, anul LII, nr. 346, 16 decembrie 1935, p. 12.
  59. ^ Sergiu Selian (), „Interviu cu profesorul Jiři Felix. Preocupări cehoslovace pentru limba și literatura română” (PDF), România literară (5), p. 30, accesat în  
  60. ^ Gheorghe Anca, „Jirí Felix, primul ceh cu doctorat la București, în filologie română”, în Viața studențească, anul XX, nr. 7, 19 februarie 1975, p. 9.
  61. ^ a b ***, „În Universitățile din Cehoslovacia”, în Opinia, Iași, anul XXX, nr. 8176, 24 iulie 1934, p. 1.
  62. ^ a b C.T.R., „Știri diverse”, în Romînia liberă, anul XVI, nr. 4256, 17 iunie 1958, p. 4.
  63. ^ ***, „Știri diverse”, în Dimineața, anul XXII, nr. 7151, 24 octombrie 1926, p. 9.
  64. ^ ***, „Burse românești pentru studenții cehoslovaci în România”, în Lupta, anul V, nr. 1469, 24 octombrie 1926, p. 2.
  65. ^ Universul, anul XLIV, nr. 248, luni 25 octombrie 1926, p. 7.
  66. ^ Kvapil J. Š. (Josef Šofferle), Obec překladatelů, accesat în  
  67. ^ Red. (), „Obecný posudek o sbírce »Brana jazyků« a podrobný o svazečku »Čech mezi Rumuny«”, Časopis pro moderní filologii, p. 220, accesat în  
  68. ^ J. Staca (), „Stacova odpovĕd' ke kritice P. Beneše”, Časopis pro moderní filologii, pp. 396–398, accesat în  
  69. ^ a b Tr. Ionescu-Nișcov, „Profesorul Maximilian Křepinský cu prilejul împlinirii a 80 de ani ”, în Studii și cercetări de lingvistică (SCL), Academia Republicii Populare Romîne, Institutul de Lingvistică din București, tomul VII, nr. 3–4, iulie–decembrie 1956, p. 308.
  70. ^ M. Křepinský (), „Příspěvek k dějinám infinitivních vazeb v rumunštině”, Časopis pro moderní filologii, pp. 60–70, accesat în  
  71. ^ a b c d Dagmar Maria Anoca, „Slovacistica la Universitatea din București”, în Asociația Slaviștilor din România, Romanoslavica, Editura Universității din București, serie nouă, vol. XLVI, 2010, nr. 1, p. 10.
  72. ^ a b ***, „Sărbătorirea unui savant cehoslovac, prieten al țării noastre”, în Universul, anul LXV, nr. 238, 13 octombrie 1948, p. 3.
  73. ^ ***, „În cîteva rînduri”, în Romînia liberă, anul XII, nr. 2919, 20 februarie 1954, p. 2.
  74. ^ Iva Horáková (), Jazykové příručky rumunštiny vydané na území České republiky [Manuale de limba română publicate pe teritoriul Republicii Cehe] (PDF), diplomová práce (Vedoucí práce: PhDr. Libuše Valentová, CSc., Konzultant: PhDr. Jiří Našinec), Univerzita Karlova v Praze. Filozofická fakulta. Ústav románských studií, p. 5, accesat în  
  75. ^ a b c d e f g h Iva Horáková (), Jazykové příručky rumunštiny vydané na území České republiky [Manuale de limba română publicate pe teritoriul Republicii Cehe] (PDF), diplomová práce (Vedoucí práce: PhDr. Libuše Valentová, CSc., Konzultant: PhDr. Jiří Našinec), Univerzita Karlova v Praze. Filozofická fakulta. Ústav románských studií, p. 21, accesat în  
  76. ^ Iva Horáková (), Jazykové příručky rumunštiny vydané na území České republiky [Manuale de limba română publicate pe teritoriul Republicii Cehe] (PDF), diplomová práce (Vedoucí práce: PhDr. Libuše Valentová, CSc., Konzultant: PhDr. Jiří Našinec), Univerzita Karlova v Praze. Filozofická fakulta. Ústav románských studií, pp. 20–21 și 61, accesat în  
  77. ^ a b c d e f g h i I. C. Cazan (), „Notițe bibliografice. 12. Culturale varia (școală, presă, relații culturale). Staca Jiří, dr., Čech mezi Rumuny (Cehul între Români), ed. Orbis, Praha XII, 1938, 148 p., 20 kč.” (PDF), Revista istorică română (IX), pp. 467–468, accesat în  
  78. ^ a b c d ***, „Noutăți cehoslovace”, în Steagul roșu, București, anul V, nr. 1486, 18 ianuarie 1959, p. 4.
  79. ^ a b c d e f g Iva Horáková (), Jazykové příručky rumunštiny vydané na území České republiky [Manuale de limba română publicate pe teritoriul Republicii Cehe] (PDF), diplomová práce (Vedoucí práce: PhDr. Libuše Valentová, CSc., Konzultant: PhDr. Jiří Našinec), Univerzita Karlova v Praze. Filozofická fakulta. Ústav románských studií, p. 14, accesat în  
  80. ^ Iva Horáková (), Jazykové příručky rumunštiny vydané na území České republiky [Manuale de limba română publicate pe teritoriul Republicii Cehe] (PDF), diplomová práce (Vedoucí práce: PhDr. Libuše Valentová, CSc., Konzultant: PhDr. Jiří Našinec), Univerzita Karlova v Praze. Filozofická fakulta. Ústav románských studií, p. 25, accesat în  
  81. ^ a b c Iva Horáková (), Jazykové příručky rumunštiny vydané na území České republiky [Manuale de limba română publicate pe teritoriul Republicii Cehe] (PDF), diplomová práce (Vedoucí práce: PhDr. Libuše Valentová, CSc., Konzultant: PhDr. Jiří Našinec), Univerzita Karlova v Praze. Filozofická fakulta. Ústav románských studií, p. 15, accesat în  
  82. ^ Vladimír Forst (red.), ed. (), Lexikon české literatury (PDF), 2/I H–J, Praga: Nakladatelství Academia, p. 369, accesat în  
  83. ^ a b c d e f g h Iva Horáková (), Jazykové příručky rumunštiny vydané na území České republiky [Manuale de limba română publicate pe teritoriul Republicii Cehe] (PDF), diplomová práce (Vedoucí práce: PhDr. Libuše Valentová, CSc., Konzultant: PhDr. Jiří Našinec), Univerzita Karlova v Praze. Filozofická fakulta. Ústav románských studií, p. 35, accesat în  
  84. ^ a b c d e V. Savin (), „Prietenii de pe malurile Vltavei” (PDF), Flacăra (7 (143)), pp. 10–11, accesat în  
  85. ^ V.B. [Vali Brad] (), „Documentar: 100 de ani de relații diplomatice româno-cehe”, Agenția de Presă RADOR, accesat în  
  86. ^ a b Jirí Felix, „Cehii și limba română”, în Analele Universității București: Limbi și literaturi străine, Editura Universității din București, anul LX, 2011, nr. 1, p. 157.
  87. ^ Jirí Felix, „Cehii și limba română”, în Analele Universității București: Limbi și literaturi străine, Editura Universității din București, anul LX, 2011, nr. 1, p. 156.
  88. ^ „Předmluva” („Prefață”), în Jiří Staca, Vladimír Hořejší, Ioan Săcăreanu și Zdeněk Wittoch, Rumunsko-český slovník („Dicționar româno-ceh”), Státní pedagogické nakladatelství, Praga, 1961, pp. 5–6.
  89. ^ V[áclav] Polák, V[ladimír] Hořejší, „Starea actuală a lingvisticii cehoslovace”, în Academia Republicii Populare Romîne, Institutul de Lingvistică din București, Studii și cercetări lingvistice (SCL), Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București, anul VIII, nr. 2, 1957, p. 247.
  90. ^ a b „Předmluva” („Prefață”), în Jiří Staca, Vladimír Hořejší, Ioan Săcăreanu și Zdeněk Wittoch, Rumunsko-český slovník („Dicționar româno-ceh”), Státní pedagogické nakladatelství, Praga, 1961, p. 6.
  91. ^ a b c ***, „Apariții”, în Contemporanul, anul XVI, nr. 1, 5 ianuarie 1962, p. 3.
  92. ^ *** (), „Un ambasador al culturii române în Cehia – prof. univ. Jiri Felix”, Curentul, accesat în  
  93. ^ Iva Horáková (), Jazykové příručky rumunštiny vydané na území České republiky [Manuale de limba română publicate pe teritoriul Republicii Cehe] (PDF), diplomová práce (Vedoucí práce: PhDr. Libuše Valentová, CSc., Konzultant: PhDr. Jiří Našinec), Univerzita Karlova v Praze. Filozofická fakulta. Ústav románských studií, p. 45, accesat în  
  94. ^ a b c d e f g Traian Ionescu-Nișcov, Relații social-culturale ceho-române (Epoca modernă), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 109.
  95. ^ a b Literární rozhledy, vol. 4, 1911, p. 69.
  96. ^ a b Icu Crăciun, Izbăvirea prin cultură: publicistică literară, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2008, p. 24.
  97. ^ a b c Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 1 (A–H), Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București, 2014, p. 468. ISBN: 978-973-88947-6-1
  98. ^ a b Jan Schmitt, Pŕiruční seznam české literatury, vydané v poslednich 25 letech českými nakladateli, vol. 1, Spolku českých knihkupců a nakladatelů, Praga, 1916, p. 98.
  99. ^ a b c d ***, „Literatura românească devine din ce în ce mai cunoscută în Cehoslovacia”, în Rampa, anul XV, nr. 4267, 8 aprilie 1932, p. 1.
  100. ^ a b c d ***, „Literatura română în Cehoslovacia”, în Patria, anul XIV, nr. 65, 10 aprilie 1932, p. 2.
  101. ^ a b c ***, „Pătrunderea literaturii românești în Cehoslovacia”, în Epoca, nr. 969, 17 aprilie 1932, p. 2.
  102. ^ a b Libuše Valentová (), „Bibliografie překladů z rumunské krásné literatury do češtiny 1900–1975”, Časopis pro moderní filologii, LVIII, p. 17, accesat în  
  103. ^ a b c Gh. Călin, „Ion Luca Caragiale – în limba slovacă”, în Asociația Slaviștilor din Republica Socialistă România, Romanoslavica, Literatură – Istorie, București, anul XV, 1967, p. 120.
  104. ^ a b ***, „Festivalul românesc de la Bratislava. O entuziastă manifestație de simpatie. «Năpasta». Institutul cehoslovac-român”, în Epoca, nr. 241, 17 noiembrie 1929, p. 2.
  105. ^ a b ***, „Impresii de la festivalul românesc din Bratislava”, în Rampa, anul XIV, nr. 3549, 17 noiembrie 1929, p. 3.
  106. ^ a b ***, „Festivalul românesc de la Bratislava. O entuziastă manifestație de simpatie. «Năpasta». Institutul cehoslovac-român”, în Neamul românesc, anul XXIV, nr. 255, 20 noiembrie 1929, p. 1.
  107. ^ ***, „O comedie de Eftimiu la Praga”, în Adevěrul, anul L nr. 15937, sâmbătă 4 ianuarie 1936, p. 2.
  108. ^ Înaltul decret regal nr. 3.040 din 1929 privind conferiri de medalii, menționat în Monitorul Oficial, Partea I-a, nr. 142, luni 30 iunie 1930, p. 4840. Este menționat în acel decret ca „profesor dr. Georges Staea dela Academia Comercialá, consul onorific al României din Praga”.
  109. ^ ***, Scrisori către Ovid Densușianu, vol. II, Ed. Minerva, București, 1979, p. 231.
  110. ^ Libuša Vajdová (îngr. ed.), Jindra Hušková-Flajšhansová și corespondenții săi români, Editura Minerva, București, 1991, p. 32.
  111. ^ a b Libuše Valentová (), „Bibliografie překladů z rumunské krásné literatury do češtiny 1900–1975”, Časopis pro moderní filologii, LVIII, p. 9, accesat în  
  112. ^ a b Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 1 (A–H), Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București, 2014, p. 202. ISBN: 978-973-88947-6-1
  113. ^ Libuše Valentová (), „Bibliografie překladů z rumunské krásné literatury do češtiny 1900–1975”, Časopis pro moderní filologii, LVIII, p. 11, accesat în  
  114. ^ a b c Libuše Valentová (), „Bibliografie překladů z rumunské krásné literatury do češtiny 1900–1975”, Časopis pro moderní filologii, LVIII, p. 10, accesat în  
  115. ^ Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 1 (A–H), Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București, 2014, p. 296. ISBN: 978-973-88947-6-1
  116. ^ Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 1 (A–H), Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București, 2014, p. 396. ISBN: 978-973-88947-6-1
  117. ^ a b Libuše Valentová (), „Bibliografie překladů z rumunské krásné literatury do češtiny 1900–1975”, Časopis pro moderní filologii, LVIII, p. 12, accesat în  
  118. ^ a b Nicolae Gane, Scrieri, Ed. Minerva, București, 1979, p. 602.
  119. ^ „📗 Rumunské novelly – Nicolae Gane (1905, J. Otto)”, Antikvariát Avion, accesat în  
  120. ^ „📗 Rumunské novely – Nicolae Gane (1912, J. Otto)”, Antikvariát Avion, accesat în  
  121. ^ Philologica Pragensia, vol. 18–19, Československá akademie věd., Praga, 1975, p. 52.
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Jiří_Staca&oldid=16313550